Poveste...
Pe-un mal străin,
al unei mări albastre,
o tânără domniţă priveşte-n larg
cu ochii obosiţi şi trişti.
Stă nemişcată
ca o statuie de marmură albă,
doar vântul...
ce-şi mai plimbă degetele nevăzute
prin părul ei bălai.
Priveşte ce priveşte şi speră
că din spuma albă-a mării
va apărea al ei iubit,
ce-o alungase cu o zi în urmă.
Se face seară,
iar trupul obosit de neodihnă
îi cade pe nisipul cel uscat.
Şi-o scoică mai îndrăzneaţă
îi şopteşte cu buze sărate:
“Draga mea,nu te iubeşte.
Mergi mai departe.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu